Pisica poate fi considerată bătrână atunci când aceasta are, în medie, vârsta de 10 ani. În prezent, animalele de companie au o durată medie de viață mult mai mare și, prin urmare, multe pisici sunt considerate ”geriatrice” începând cu vârsta de 12 ani.
Pufosenia jucausa care ne-a incantat mereu cu dragalaseniile sale, la un moment dat devine mai linistita, mai putin activa si comunicativa. Timpul nu il putem da inapoi dar acum este momentul in care pisicuta noastra trebuie sa primeasca mai multa atentie, din punct de vedere medical fiind o pisica geriatrica.
Pacientul geriatric (dupa varsta de 12 ani) trebuie sa fie vazut de medicul veterinar la fiecare 6 luni pentru a putea preveni sau diagnostica bolile cronice specifice varstei. Fiti pregatiti sa-i spuneti medicului veterinar despre orice modificare din comportamentul obisnuit al animalului de companie (apetit sau obiceiuri schimbate) cu date exacte privind debutul acestor modificari sau schimbari produse in mediul de viata. In functie de modificari, medicul veterinar va recomanda analize de sange, radiografie, electrocardiograma, ecografie, RMN sau CT pentru a ajunge la un diagnostic cert.
Pe măsură ce înaintează în vârstă, pisicile își pierd abilitatea de a auzi. Acest aspect trece de multe ori neobservat deoarece proprietarii confundă lipsa de reacție a pisicii cu încăpățânarea lor. Dacă atunci când pisica este strigată, aceasta nu vine la dumneavoastră, una din cauze ar putea fi pierderea auzului. Odată cu înaintarea în vârstă este recomandat ca pisica să fie ținută în interiorul casei, întrucât își poate pierde, de asemenea, și simțul mirosului. Aceste aspecte o fac foarte vulnerabilă față de provocările din exterior: alte animale, mașini, oameni etc.. Un alt motiv pentru care pisica ar trebui ținută în interiorul casei la această vârstă este acela că pisicilor le scade capacitatea de a-și regla temperatura corporală, pe măsură ce acestea îmbătrânesc.
Pisicile vârstnice sunt expuse și la afecțiunile dentare și depunerea tartrului, acestea putând fi însoțite de dificultăți de înghițire, halenă, gingivite, retragerea gingiei, parodontoză și în final pierderea danturii. Pisicile sunt foarte sensibile la afecțiunile bucale, adesea apărând lipsa apetitului și, implicit, scăderea aportului de apă și de nutrienți necesari și la pierderea capacității de a se toaleta (”de a se spăla”). Apa trebuie să fie întotdeauna proaspătă și cantitatea consumată ar trebui monitorizată, întrucât odată cu înaintarea în vârstă necesitatea de a bea apă scade, ceea ce favorizează apariția deshidratării.
Trebuie reținut faptul că pisica vârstnică nu trebuie supusă unui regim restrictiv din punct de vedere proteic sau caloric. Pisica vârstnică are nevoie de proteine de bună calitate pentru a-și menține sistemul imunitar. Proteinele au și un rol important în menținerea masei musculare. Grăsimile esențiale oferă energia și contribuie la menținerea stării generale de sănătate.
Este cunoscut faptul că tubul digestiv, odată cu înaintarea în vârstă, își diminuează capacitatea funcțională de absorbție a unor nutrienți (malabsorbție). Vitaminele și oligoelementele pot avea și ele deficiențe de absorbție – vitaminele nu ar trebui să lipsească din dieta zilnică a pisicii. Aceasta trebuie sa aibă mai multe mese pe zi – pisicile vârstnice preferă să mănânce mai des și mai puțin la fiecare masă. Hrana rămasă în castron (în special cea umedă) de la o masă la alta, nu trebuie sa fie alterată întrucât aceasta nu va mai fi pe gustul pisicii.
De asemenea, constipația și diareea apar mult mai frecvent. O dietă care să conțină o cantitate adecvată de fibre poate preveni acest incovenient și poate asigura un tranzit intestinal optim. De menționat este și faptul că există diete special concepute pentru a crește durata și calitatea vieții la o pisică vârstnică. Schimbarea alimentației nu trebuie făcută brusc, ci treptat, pentru a obișnui organismul cu noul regim alimentar, iar alimentele administrate trebuie să aibă o temperatură optimă (temperatura camerei).
Bolile cu cea mai mare incidență în rândul pisicilor vârstnice sunt insuficiența renală cronică, hipertiroidismul, diabetul zaharat și bronșitele cronice. Funcționalitatea hepatică scade și ea treptat, având ca rezultat o încetinire a metabolizării toxinelor și a medicamentelor. Reducerea funcționării rinichilor se manifestă prin scăderea capacității de a concentra urina, fapt ce are ca rezultat pierderi mari de apă, ceea ce în combinație cu un aport scăzut de apă, favorizează deshidratarea. Ca urmare a deshidratării, volumul sangvin scade, ceea ce reprezintă un stres puternic pentru organism și poate duce la apariția insuficienței cardiace.
Un alt aspect este faptul că incidența tumorilor maligne este mai mare la pisici și aceasta crește odată cu vârsta (în special la pisicile nesterilizate). Orice nodul descoperit ar trebui extras și examinat anatomopatologic. Dacă diagnosticarea bolilor se face timpuriu și se insitituie un tratament corespunzător (alături de o alimentație și un stil de viață adecvate vârstei), se pot adăuga ani de viață pisicii.
Călătoriile cu animale de companie: câini, pisici și dihori domestici
Normele UE facilitează călătoriile în altă țară din UE (în acest caz, cele 27 de state membre ale UE + Norvegia) împreună cu câinele, pisica sau dihorul de companie. Aceste norme acoperă, de asemenea, călătoriile în UE dintr-o țară sau un teritoriu din afara Uniunii.
Cu câteva excepții, animalul dumneavoastră de companie vă poate însoți în altă țară din UE sau când intrați dintr-o țară terță într-o țară din UE, dacă:
a fost microcipat (în conformitate cu cerințele tehnice din anexa II la Regulamentul UE privind circulația animalelor de companie) sau are un tatuaj lizibil în mod clar dacă este aplicat înainte de 3 iulie 2011
a fost vaccinat împotriva rabiei
a fost tratat împotriva teniei Echinococcus multilocularis, dacă acest lucru este necesar (tratamentul nu este obligatoriu pentru câinii care se deplasează direct între Finlanda, Irlanda, Malta și Norvegia)
deține un pașaport european pentru animale de companie, atunci când călătorește între țări din UE sau un certificat UE privind sănătatea animalelor, atunci când călătorește dintr-o țară terță.
Avertisment
Normele UE privind călătoriile cu animalele de companie vizează călătoriile private cu animale de companie care nu implică o schimbare a proprietății sau vânzarea.
Documente de călătorie pentru câinele, pisica sau dihorul de companie
Pașaportul european pentru animale de companie
Pașaportul european pentru animale de companie este un document care urmează un model standard la nivelul UE și este esențial pentru călătoriile între țările Uniunii. Conține o descriere a animalului de companie, precum și alte detalii, inclusiv despre microcipul sau codul tatuat, evidența privind vaccinarea antirabică și datele de contact ale proprietarului și ale veterinarului care a emis pașaportul. Puteți obține un pașaport pentru câinii, pisicile sau dihorii de companie de la orice medic veterinar autorizat (căruia autoritățile competente i-au permis să emită pașapoarte pentru animalele de companie). Un pașaport pentru animale de companie este valabil pe toată durata vieții, atâta timp cât animalele respective sunt la zi cu vaccinurile contra rabiei.
Avertisment
În cazul în care călătoriți într-o țară din UE din Andorra, Elveția, Insulele Feroe, Gibraltar, Groenlanda, Islanda, Liechtenstein, Monaco, Norvegia, San Marino, Vatican, animalul dumneavoastră de companie poate intra în UE cu un pașaport eliberat într-una din aceste țări.
Certificatul UE privind sănătatea animalelor
Certificatul UE privind sănătatea animalelor este un alt tip de document care conține informații specifice despre animalul dumneavoastră de companie (identitate, sănătate, vaccinare antirabică) și se bazează pe un model standard al UE.
În cazul în care călătoriți dintr-o țară sau un teritoriu din afara UE, animalul dumneavoastră de companie trebuie să dețină un certificat UE aprobat de un veterinar oficial din țara de plecare cu cel mult 10 zile înainte de sosirea animalului de companie în UE. Certificatul este valabil pentru călătoriile între țările UE timp de 4 luni de la această dată sau până la expirarea vaccinului antirabic (primul termen care intervine).
În plus, ar trebui să completați și să anexați o declarație scrisă la certificatul de sănătate al animalului dumneavoastră de companie, care să ateste faptul că relocarea sa nu se face în scop comercial. Această declarație este, de asemenea, necesară în cazul în care animalul dumneavoastră de companie călătorește sub responsabilitatea unei persoane autorizate de dumneavoastră. În acest caz, animalul de companie trebuie să ajungă la dumneavoastră în termen de 5 zile de la relocarea dumneavoastră.
Animalele de companie care călătoresc fără proprietar
Ca regulă generală, animalele de companie trebuie să călătorească împreună cu proprietarii lor. Totuși, îi puteți da o autorizație scrisă unei alte persoane care să însoțească animalul de companie în locul dumneavoastră (această declarație scrisă este prezentată mai sus). Totuși, animalul de companie trebuie să ajungă la dumneavoastră în termen de 5 zile de la relocarea sa.
Avertisment
Dacă animalul dumneavoastră de companie călătorește neînsoțit, va trebui să respecte normele de sănătate a animalelor care se aplică importului sau comercializării de câini, pisici sau dihori domestici în UE.
Călătoriile cu mai mult de cinci animale de companie
Puteți călători cu maximum 5 animale de companie (câini, pisici, dihori domestici). Dacă depășiți acest număr, trebuie să furnizați dovezi că:
animalele respective participă la un concurs, la o expoziție sau la un eveniment sportiv (prezentând, de exemplu, un document de înregistrare) și
au vârsta mai mare de 6 luni.
Avertisment
În cazul în care călătoriți cu mai mult de 5 animale de companie (câini, pisici sau dihori domestici) și nu îndepliniți niciuna dintre excepțiile menționate mai sus, animalele dumneavoastră de companie trebuie să respecte normele de sănătate a animalelor care se aplică importului comercial de animale în UE.
Verificați normele detaliate aplicabile atunci când călătoriți cu câinele, pisica sau dihorul domestic:
Selectați țara din care călătoriți:
Călătoria cu alte animale de companie
Pașapoartele europene pentru animale de companie sunt eliberate numai pentru câini, pisici și dihori domestici. În cazul în care călătoriți în altă țară din UE cu alte animale de companie (păsări, animale acvatice ornamentale, reptile, rozătoare sau iepuri), verificați normele naționale aplicabile în țara pe intenționați să o vizitați pentru informații despre condițiile de intrare.
Sursa: europa.eu
Legislaţia UE
Regulamentul UE privind normele pentru călătoriile cu animale de companie în UE sau către UE dintr-un teritoriu sau o țară din afara UE en
Regulamentul de punere în aplicare al Comisiei privind modelele de documente de identificare pentru câini, pisici și dihori domestici, inclusiv listele teritoriilor și țărilor terțe, precum și formatul și cerințele lingvistice pentru declarațiile de conformitate en
Regulamentul delegat al Comisiei privind măsurile sanitare preventive pentru controlul Echinococcus multilocularis la câini en
Regulamentul de punere în aplicare al Comisiei privind lista statelor membre care respectă normele privind controlul Echinococcus multilocularis la câini en
1. Părul ursului polar nu este alb, ci incolor. Firele de păr groase sunt transparente şi reflectă lumina, ceea ce face ca blana ursului polar să pară albă. Pielea de sub blana transparentă este însă neagră, pentru a absorbi căldura de la soare, astfel că ursului îi este bine la temperaturile extrem se scăzute din zonele polare.
2. O girafă are şapte oase în gât, precum oamenii, dar sunt mult mai mari.
3. Ridurile de pe nasul gorilelor sunt unice pentru fiecare animal în parte şi este cunoscut sub numele de „amprentă de nas”. Conservaţioniştii monitorizează indivizii cu ajutorul fotografiilor şi schiţelor nasurilor gorilelor.
4. Nu există viermi de sex masculin sau feminin. Toţi viermii au atât părţi masculine, cât şi feminine, dar este nevoie de două dintre ele pentru a se reproduce.
5. Dinţii unui liliac vampir sunt atât de ascuţiţi încât muşcătura sa nu poate fi resimţită deloc. Saliva lor calmează orice durere, astfel încât un liliac poate bea sângele victimei sale în mai puţin de 30 de minute.
6. Cele mai apropiate rude ale hipopotamilor sunt mamiferele acvatice: balenele, delfinii şi marsuinii.
7. Limba unui cameleon are cel puţin lungimea corpului lui, dar poate apuca prada într-o fracţiune de secundă.
8. Un câine husky poate alerga cu viteze de aproximativ 31 de kilometri pe oră, dar abilitatea lor cheie este rezistenţa.
9. Ochii unui vultur au capacitatea de a vedea de cel puţin patru ori mai clar decât cei ai oamenilor.
10. Dacă o stea de mare este tăiată în cinci bucăţi, atât timp cât fiecare piesă conţine o parte a discului central, atunci cele cinci părţi din steaua de mare vor supravieţui.
11. Bizonii adulţi sunt cele mai mari mamifere terestre din America de Nord.
12. Pentru a zbura, păsările colibri îşi pot scutura aripile de aproximativ 200 de ori pe secundă.
13. Tatuul cu nouă brăie gestant dă întotdeauna viaţă la patru pui identici.
14. Un jaguar poate vedea în întuneric de şase ori mai bine decât un om.
15. În timpul perioadei de creştere, coarnele renilor au o acoperire catifelată. Când s-a terminat perioada de creştere, partea catifelată dispare.
16. Ţestoasa de Galapágos, cunoscută şi sub denumirea de broasca ţestoasă gigant din Galápagos (Chelonoidis nigra), poate ajunge la o greutate de 250 kg, similar ursului brun.
17. Vidra de mare are cea mai densă blană dintre toate mamiferele, un mascul adult are în jur de 800 de milioane de fire de păr, comparativ cu doar cinci milioane, cât are un om.
18. O muscă de casă depune circa 100-150 de ouă albe şi peste 500 de ouă în timpul vieţii sale de numai câteva zile.
19. Puricii de pisică pot sări cam de 60 de ori propria lungime a corpului.
20. Leul are cel mai tare urlet dintre toate pisicile mari, putând fi auzit de la o distanţă de circa 5 kilometri.
21. Pinguinii imperiali pot rămâne sub apă până la 27 de minute şi se pot scufunda la o adâncime de până la 500 de metri.
22. Atât porumbeii de sex masculin, cât şi cei de sex feminin produc o substanţă numită lapte de cultură pentru a-şi hrăni puii. Foarte puţine păsări au această abilitate rară, printre ei flamingii uriaşi, pinguinii imperiali şi porumbeii.
23. ADN-ul oamenilor se aseamănă cu al cimpanzeilor în proporţie de 98,8%, însă, în ciuda acestei similitudini, există 35 de milioane de diferenţe între cele două specii.
24. Atunci când găsesc o sursă de apă, cămilele sălbatice bactriane (unele dintre cele mai rare mamifere de pe planetă) beau până la 50 de litri. Spre deosebire de alte mamifere, consumă şi apă sărată.
25. Păsările Kiwi se hrănesc noaptea cu larve şi insecte din aşternutul de frunze din solul pădurii. Spre deosebire de alte păsări, au nările la capătul ciocurilor lor lungi.
Iepurele de casă a păstrat multe dintre particularitățile biologice ale rudei sale sălbatice. Asemenea acestuia, are o activitate mai intensă odată cu venirea nopții. Când are posibilitatea, chiar și iepurele de casă sapă adăposturi în pământ și acolo își stabilește culcușul.[4]
Iepurele este un animal deosebit de fertil și naște câte 7-8 pui, câteodată chiar mai mulți la o singură sarcină.
Drept rezultat al domesticirii, iepurii de casă nu manifestă caracter sezonier în privința înmulțirii, însă în lunile de toamnă, în condițiile scăderii duratei zilei, se manifestă o reducere ușoară a activității sexuale. Acest fapt dă posibilitatea ca, anual, de la o singură femelă (iepuroaică) să se obțină un număr de 5-6 nașteri, însumând în medie un număr de 34-40 de pui. Coeficientul ridicat de înmulțire la iepure este dat și de perioada scurtă de gestație, proprie acestei specii, de numai 30-32 de zile.
Femelele de iepure pot fi fecundate imediat după naștere, deoarece această specie combină în mod fericit sarcina și lactația. Această particularitate este exploatată pe scară largă în practică. Fecundarea în termen de zece zile de la naștere se practică în sistemul de creștere intensivă, fecundarea din cea de a zecea până în cea de a douăzecea zi pentru sistemul de creștere semi-intensiv, iar după a douăzecea zi în sistemul de creștere extensivă a iepurilor.
Dezvoltarea embrionară a fătului decurge de asemenea foarte repede. În cea de a 13-a – 15-a zi, embrionii au mărimea unei nuci, în cea de a 20-a zi, ei sunt aproape formați în întregime și încep să capete caracterele morfologice (de formă și aspect) specifice speciei.
Femelele de iepure nasc, cel mai adesea, în timpul nopții sau în primele ore ale dimineții. Durata nașterii este de 15-20 de minute. Puii se nasc cu o greutate de la 45 la 80 de grame, în funcție de rasa din care provin. Caracteristici
Un iepure matur poate ajunge la 3–6 kg în greutate, în funcție de sex și rasă.
Poate trăi până la 13 ani
Formula dentară: 2 * (I 2/1, C 0/0, P 3/2, M 3/3) = 28
Temperatura medie a corpului: 39 C
Urechi puternic vascularizate
Până la 0,5 m lungime
Incisivi dezvoltați
4 perechi de glande mamare
Auzul bine dezvoltat
Uriasul de Transilvania
Uriaşul de Transilvania are în genele sale caracteristicile mai multor rase şi populaţii. Pe linia sa descendentă se află Uriaşul Gri, Pestriţul German, Iepurele Californian şi iepurele autohton „de coteţ“, reprezentant al unei rase nestandardizate, neomologată. Uriaşul de Transilvania este rezistent, spre exemplu, la pasteureloză. După şapte ani de încrucişări a rezultat o rasă originală prin cel puţin 3-4 caractere unice faţă de alte rase. Uriaşul de Transilvania se pretează foarte bine pentru creşterea în sistem familial, acesta valorificând foarte bine resturile din bucătărie, grădină, crenguţe de pomi şi gard viu tăiate primăvara şi toamna. Iarba spaţiilor verzi este, de asemenea, o sursă aproape gratuită de hrană pe tot parcursul sezonului cald, din primăvară până toamna târziu. Corpul este uşor alungit (42-60 cm), elegant şi puternic. Linia spatelui este simetrică şi rotunjită în partea din spate. Corp cilindric şi musculos, membre puternice. Se admite o mică guşă la femelă, dar nu este permisă la mascul. Coada este alipită de corp, iar gâtul este scurt. Greutatea minimă – 4.50 kg, greutatea normală – 6.00 kg, greutatea maximă – 9.00 kg. Blana este de lungime medie cu puf dens, uniform, iar urechile sunt bine acoperite cu păr. Lungimea firelor de păr la adult este de 3-4 cm. Capul este puternic şi rotund la masculi; iepuroaicele au trăsături ceva mai fine. Urechile au o structură groasă, de lungime a 3-a parte din lungimea corpului (14-18 cm). Desenul este de culoare închisă şi acoperă nasul până la partea superioară a gurii, urechile, picioarele anterioare, cele posterioare şi coada (de culoare neagră, havana, albastră sau gri). Desenul urechilor nu se uneşte pe creştet, iar masca are forma cifrei opt sau de clepsidră, ale cărei margini superioare se lăţesc şi uneori coboară mult peste ambii obraji.
Uriașul de Transilvania este singura rasă de iepure românesc standardizată și se află în acest moment în proces de omologare. Rasa a fost creată de geneticianul clujean Valentin Petrescu-Mag. Acesta și-a dorit să creeze prima rasă de iepure specifică țării noastre și a reușit să o adapteze la toate condițiile de trai de aici.
Iepurele de Cluj
Corpul este de lungime mijlocie spre scurt, cu formă cilindrică, masiv, bine îmbrăcat în musculatură. Membrele sunt scurte, cu osatură fină. La femele se admite o salbă mică. Gâtul este scurt şi musculos. Linia spatelui şi a crupei este bine reliefată, cu coada alipită de corp, purtată în sus. Greutatea minimă 3,50 kg, greutatea normală 4,00-4,50 kg, greutatea maximă 5,50 kg. Blana este de lungime medie (3 cm) cu puf des şi uniform, jar bine dezvoltat (puternic). Împreună, puful şi cu jarul blănii o structură deasă, plină. Urechile sunt bine acoperite cu păr.
Fenotipul caracteristic a rasei este reprezentat la masculi de un cap puternic, cu fruntea şi botul lat, iepuroaicele au trăsături ceva mai fine (conform dimorfismului sexual). Urechile sunt scurte (10-11 cm), carnoase, rotunjite, bine acoperite cu păr şi purtate drepte.
Culoarea de acoperire este gri cenuşie, cu o umbrire neagră. Trebuie să fie de aceaşi tonalitate şi umbrire, inclusiv pe piept şi membre. Imediat sub limita blăniţei se află un strat negru, bine conturat, de 3 mm lăţime. Urechile sunt mărginite cu negru, icul de la ceafă este mic (maxim 6 cm), format din peri de culoare gri-albă. Partea superioară a cozii este neagră, implantată cu peri de culoare gri-albă. Partea inferioară a cozii, culoarea de acoperire a burţii, partea interioară a membrelor, marginea mandibulei şi inelele ochilor trebuie să fie albe. Ochii sunt de culoare maro închisă, iar ghearele de culoare maro-neagră.
Culoarea intermediară este gri-albă până la albă, în lăţime de cca 7 mm şi iese în evidenţă datorită straturilor care o delimitează, sus dunga neagră (voalul) iar jos albastrul închis al pufului. Cu cât delimitarea culorilor este mai netă, cu atât jocul culorilor este mai strălucitor. Puful este pe tot corpul de culoare închisă; burta de culoare albastră-închisă.
Iepurele Secuiesc
Cea de-a treia rasă românească, Iepurele secuiesc, s-a născut la Cluj din dorinţa tânărului Rakossy Zsigmond de a face o lucrare de licenţă inedită. „Originile Iepurelui Secuiesc datează încă din 2010, când, ajungând la finalul studiilor univesitare am luat decizia de a-mi întocmi lucrarea de licenţă la disciplina de Genetică din cadrul Facultăţii de Medicină Veterinară din Cluj-Napoca (Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca) – mai precis, abordând tema mecanismelor ereditare de transmitere a culorilor la iepurele de casă, Oryctolagus cuniculus. Subiectul lucrării de licenţă consta în crearea şi consolidarea unei noi culori la iepurele de casă, iar materialul biologic care făcea subiectul experimentului era o populaţie de iepuri comuni (metişi) pe care le deţineam la momentul respectiv. Din cadrul populaţiei de bază făcea parte un mascul robust de 5 kilograme, cu un fenotip de excepţie, de culoare thuringian, purtător de gene olandeze, respectiv câteva femele de culoare chinchilla“.
„Taţii“ sunt Iepurele rustic si Californianul ca rasă pură. A fost nevoie de mai multe generaţii pentru a fixa culoarea. Culoarea se numeste Sallander şi e o nuanţă de gri spre albastru. Urecheatul care a rezultat este de talie medie, cu o greutate minimă de 4 kilograme şi greutate maximă de 6 kilograme.
Uriasul de Flandra
Este o rasa de iepure domestic recunoscut pentru mărimea sa. In limbajul popular sunt denumiti si cunoscuti ca IEPURI BELGIENI.
Această rasă s-a format în urmă cu patru secole în împrejurimile orașului Ghent din Belgia. În decursul vremii au existat mai multe păreri privind originea acestei rase. S-au vehiculat păreri că ar proveni din America, mai precis din Patagonia sau din Europa. Cert este că din scrierile lui Darwin aflăm că pe la 1555 Ulisse Aldrovandi creștea la Verona iepuri de patru ori mai mari decât cei obișnuiți. Deci cel mai sigur este o rasă europeană despre care se crede că a provenit din rase locale primitive precum Steenkonijn (iepurele de piatră – referindu-se la o veche unitate belgiană de măsură a greutății de o piatră adică de 3,76 kg) și rasa patagoniană, dispărută. Acest iepure patagonian, o rasă mare, care a fost crescută în Belgia și Franța, nu are nici o legătură cu iepurele patagonian din Argentina (Sylvilagus brasiliensis), o specie sălbatică cu o greutate de aproximativ 1 kg. Thomas Coatoam afirma că „Cea mai veche înregistrare autentică a iepurelui gigant flamand a avut loc în anul 1860”.
Primele standarde ale rasei au fost formulate la sfâșitul secolului al XIX-lea. Gigantul flamand este strămoș al multor rase de iepuri din toată lumea, dintre care unul este iepurele belgian, importat în Anglia la mijlocul secolului al XIX-lea. Gigantul flamand a fost importat din Anglia și Belgia în America la începutul anilor 1890.
Datorita marimii sale spectaculoase, este cea mai raspindita rasa de iepuri de la noi din tara. Isi are originea in provincia Flandra din regiunea Gent-Belgia, unde s-a organizat prima asociatie din lume a crescatorilor de iepuri HET HEERHNOF. Nu se cunoaste cum a aparut aceasta rasa. Unii sustin ca s-a format din iepurii belgieni in urma unor selectii, altii subscriu la ideea unei mutatii genetice.
Capul este masiv,urechile lungi 17-20 cm chiar si 22, cu varful rotunjit si purtate in ”V”. Culori : agouti(salbatica) dar poate fi si neagra,cenusiu inchis(cangur),bruna,chinchila,negru.
Prolificitatea medie (nr. de produsi la o fatare) 5-6 pui. Puii cantaresc la nastere 60-70g.
Masculii ating maturitatea sexuala la 9 luni iar femelele la 8 luni.
Limita de greutate este in general de 7 kg , dar exista exemplare ce depasesc 10 kg.
Dinamica greutatii corporale la rasa de iepuri Uriasul Belgian :
Varsta (in luni) 1 2 3 4 5 6 7 8 9
Greutate (in kg) 0,7 1,6 2,6 3,6 4,6 5,4 6,0 6,5 7,0
Iata 5 lucruri de care nu stiai despre iepurele urias belgian:
Aceasta rasa a aparut inca din secolul 16 in orasul Ghent, Belgia si calatorii englezi au inceput sa spuna povesti despre acesti iepuri uriasi. Iar imediat ce aceste zvonuri au aparat, iepurele urias belgian a inceput sa fie exportat.
Masculii si femelele au forme diferite a capului, iar usurinta in a-ti da seama de o femela este prin barbia marita a acesteia (pentru a-si pastra puii la cald)
Sunt cei mai mari iepuri de rasa, cantarind pana la 10 kg si ajungand pana la lungimea de 74 cm.
Au fost crescuti in special pentru blana si carne, insa in ziua de azi sunt tinuti ca si animale de companie in mare parte, datorita naturii lor docile si traiesc pana la 8-10 ani.
Urechile acestor iepuri au in jur de 20cm, cand sunt tinute in sus, si s-ar putea observa niste inele stralucitoare in jurul ochilor.
Uriașul German
Iepurele urias german este asemanator cu uriasul englez, ambii avand ca stramos iepurele urias belgian. Cu toate acestea este mai mare si mai greu decat cel englez, este predominant de culoare gri, insa poate avea si tente de albastru sau negru. Crescatorii incearca sa dezvolte noi variante de culoare ale rasei urias german. Este foarte linistit atunci cand este tratat corespunzator. Este usor de speriat si uneori reactioneaza prin zgariere sau muscare.
A hrani corect un iepure urias german este secretul unei vieti lungi si sanatoase. Aceasta rasa devine foarte usor obeza daca este hranita cu alimente bogate in calorii. Obezitatea cauzeaza probleme ale incheieturilor, ale inimii si multe altele. Fanul de buna calitate completeaza dieta formata din pelete speciale pentru iepuri. Un alt element important in hrana sunt legumele si fructele proaspete.
In perioada de naparlire este important sa indepartezi blana cazuta pentru a nu fi inhalata. Picioarele din spate au nevoie de ingrijire, mai ales cand se instaleaza artrita, mai mult se va tari decat sa se deplaseze normal. Este predispus la a dezvolta paraziti intestinali sau infectii, in special atunci cand este hranit necorespunzator. Mai este predispus si la spondiloza. In ciuda faptului ca rasele de iepuri mari au o speranta de viata scurta, poate trai pana la varsta de 12 ani, in timp ce uriasul englez traieste doar jumatate din aceasta varsta. Are nevoie de mult spatiu pentru miscare pentru a ramane sanatos. Ii place compania altor iepuri, insa acestia nu trebuie sa fie neaparat tot de talie mare, ci de marime normala.
Fluturele german (francez)
Titulatura de “fluture francez” nu este intru-totul corecta. Aceasta rasa nu isi are o origine bine stabilita, multe tari europene contribuind la definitivarea ei. De aceea, in functie de tara in care ne aflam, fluturele poate avea mai multe denumiri: Fluture german, Lorrain (in Olanda) sau Tachete Suisse (patat elventian, Elvetia). In literatura de limba engleza este cunoscut ca si Giant Papillon sau Giant Checkered
Nemtii sunt primii care au standardizat aceasta rasa pe la inceputul secolului XX, de aceea de multe ori il veti gasi numit fluture german. Cam in aceeasi perioada si francezii puneau bazele uneo rase de iepuri patati, cu desene bine-definite, insa de dimensiuni ceva mai mici decat ale vecinilor germani.
Fluturele francez/german este un iepure de talie uriasa (giant). Un adult cantareste peste 5 kg, cel mai adesea depasind 6 kg. Femela este sensibil mai masiva decat masculul, cantarind peste 5,4 kg (acesta este minimul admis de standard). Ea prezinta si o gusa mai mult sau mai putin evidenta.
Corpul este elongat si usor arcuit, semanand mult la conformatie cu iepurele de camp. Membrele sunt lungi si zvelte, cu pulpe carnoase. Osatura este medie.
Urechiile sunt mari (obligatoriu de 16- 17 cm), in forma de V, purtate sus.
Blana este de calitate, stralucitoare, cu fire de dimensiune medie (2-3 cm). Este placuta la atingere.
Culorile acceptate sunt fondul alb curat cu marcajele specifice de culoare albastruie sau neagra; desi daca sunt respectate marcajele se accepta si alte nuante.
O calitate importanta a acestui iepure este prolificitate mare. O femela poate da nastere la 11-14 pui. Gestatia dureaza 30-34 de zile. Nu este un iepure pentru incepatori sau copii. Este un iepure temperamental, care poate trece usor de la o stare la alta. Nu le place sa le fie atinse urechile, iar uneori pot riposta agresiv (musca). Cu toate acestea pot fi animale de companie ideale, daca sunt imblanziti de mici.
Sunt iepuri usor sensibili la temperaturile extreme (ca majoritatea raselor de iepuri). Talia uriasa impune un spatiu de cazare generos. Ideal este a fi crescut intr-un badoc, cu posibilitatea de iesi si afara.
Nu sunt iepuri sensbili la boli, iar alimentatia nu difera de cea a celorlalti iepuri de casa.
Acest iepure de câmp (Lepus europeus) are o coadă vizibilă, neagră deasupra şi albă dedesubt. Urechile cenușii au o pată neagră aproape de vârful exterior. Această specie a fost introdusă din Europa şi Asia de Vest în multe alte regiuni, şi se adaptează la păduri deschise, tufărișuri, terenuri agricole mixte şi chiar semideșerturi cu arbuști. Animal cu activitate preponderent nocturna. Lungime: aproximativ 47-56 cm, coada de 8-9 cm, urechi de 12-17 cm. Greutate: 3.5-4 kg. Trupul iepurelui de camp este prelungit, turtit lateral, iar buzele sunt carnoase si mobile. Urechile sunt lungi, sub forma de cornet, codita scurta si ridicata, iar ochii mari si bulbucati.Mustati lungi si tepoase. Picioarele posterioare sunt lungi, cu 5 degete, iar cele anterioare sunt scurte, cu 4 degete si talpi acoperite cu par. Coloritul variaza de la galben- cafeniu cu fire de par suriu pe spate, pana la alburiu pe abdomen si alb curat in zona inferioara a cozii. Varfurile urechilor sunt negre. In general, culoarea face iepurele confundabil cu terenul acoperit de ierburi si frunze uscate, in care se ascunde.Auzul este cel mai dezvoltat simt, mirosul mediocru, iar vazul slab (distinge usor doar obiectele in miscare si pe cele care contrasteaza puternic cu habitatul).Alimentatie: difera in functie de sezon. De toamna pana primavara consuma ierburi uscate, lujeri si coaja de specii lemnoase, fructe, ierburi si fructe suculente. Daca hrana devine deficitara, se retrage in paduri si poate ajunge chiar si in localitati, unde patrunde cu usurinta in gradinile oamenilor. Se hraneste si cu fanuri naturale, lucerna, trifoi sau ovaz, dar si alte furaje. Nocturni şi solitari, iepurii de câmp se adună formând perechi sau grupuri în vederea reproducerii, la sfârșitul iernii şi primăvara. Atunci se pot declanșa „meciuri de box“ între masculii rivali sau între femelele nereceptive şi masculii respinși. Puii (o generație are între 1 şi 10) sunt crescuți în mici adâncituri, în iarbă sau tufișuri.
Stiati ca
Iepurele ranit si prins scoate un sunet asemanator plansetului de copil?Iepurele traieste prin excelenta in singuratate? Iepuroaicele pazesc puii doar 2 saptamani, cat dureaza alaptarea.
Denumit şi iepurele de câmp țepos din cauza blănii sale aspre, maro-închis, iepurele de câmp cu păr aspru trăiește în ținuturile cu iarbă înaltă, hrănindu-se noaptea cu lăstarii moi şi cu rădăcinile ierbii.
Are urechi scurte, iar picioarele din spate nu sunt mult mai mari decât labele din față. Nu își face vizuină, se adăpostește în vegetația de suprafață, trăind singur sau în cupluri femelă-mascul. Informațiile despre reproducere sunt insuficiente, dar se bănuiește că dă naștere la pui puțini pentru o lagomorfă, poate 2-5, cu 2 sau eventual 3 generații în fiecare an.
Originară din Europa de Sud-Vest şi din Africa de Nord-Vest, această specie a fost introdusă în multe alte regiuni şi a ajuns în unele să fie considerată un dăunător serios, devastând fermele şi natura sălbatică locală.
Femelele cu rang mai mare cuibăresc in vizuina principală, dar mamele de rang inferior pot săpa găuri scurte separate pentru puii lor. Traieste in colonii si se hraneste ca si iepurele comun. Atinge maturitatea sexuala la 5-8 luni, activitatea de reproductie incepe in februarie si dureaza pana in octombrie. Gestatia este de 30 de zile, femelele fatand de 4-5 ori/an cate 4-8 pui care se intarca la varsta de o luna. Nou-născuții sunt neajutorați, cu ochii închiși, şi pentru a le ține de cald, mama lor căptușește încăperea cu iarbă uscată, mușchi şi blană smulsă de pe propriul abdomen. Trece să-i alăpteze numai câteva minute pe zi.
Oryctolagus cuniculus
Areal: Europa, N-V Africii, Australia, Noua Zeelandă, S. Americii de Sud
Întâlnit numai pe două mici insule japoneze, printre trăsăturile lui distinctive se numără blana neagră, botul ascuțit, ochii şi urechile minuscule şi membrele scurte, cu unghii lungi, pentru săpat vizuini.
Nocturn, se hrănește cu plante de pădure: iarbă de pampas, tuberculi de cartofi dulci, lăstari de bambus, nuci şi scoarță de copac. Se cunosc puține despre obiceiurile sociale şi de reproducere, deși comunică prin sunete ca niște clicuri. Femela naște anual două rânduri de câte 2-3 pui.
Cu arealul limitat la pădurile deschise de pini de pe crestele vulcanice din apropierea orașului Mexico, iepurele de vulcan trăiește în grupuri de 2-5 membri. Iepure vulcan ( Romerolagus diazi ), de asemenea , cunoscut sub numele de teporingo sau zacatuche , este un mic iepure care se află în munții din Mexic . Este al doilea cel mai mic iepure din lume, al doilea doar după iepurele pigmeu . Are urechi mici rotunjite, picioare scurte și blană scurtă și groasă și cântărește aproximativ 390-600 g (0,86-1,3 lb). Are o durată de viață de 7 până la 9 ani. Iepurele vulcan trăiește în grupuri de 2 până la 5 animale în vizuini (cuiburi subterane) și pe piste printre tufe de iarbă. Vizuinele pot avea o lungime de până la 5 m și o adâncime de până la 40 cm. De obicei, există 2 până la 3 tineri pe așternut, născuți în vizuini. În semi-captivitate, totuși, nu fac vizuini și puii se nasc în cuiburi făcute în țesuturile de iarbă. Spre deosebire de multe specii de iepuri (și asemănătoare cu pikas ), iepurele vulcanului emite sunete foarte înalte, în loc să-și bată picioarele pe pământ pentru a avertiza ceilalți iepuri. Este crepuscular și este foarte activ în amurg, în zori și în toate timpurile. S-a estimat că populațiile au aproximativ 150-200 de colonii cu o populație totală de 1.200 de indivizi pe întreaga lor gamă. Iepure vulcan .
Greutatea adultă a iepurelui vulcan ajunge până la 500 g. Are blana scurta, densa, care variaza de culoare de la maro la negru. Iepurele este un animal care roade, care se distinge de rozătoare prin cele două perechi specializate de incisivi superiori care sunt proiectate pentru roade. Dimensiunea corpului și dezvoltarea membrelor posterioare demonstrează modul în care au nevoie de o acoperire de iarbă suplimentară pentru evitarea prădătorilor. Viteza și dezvoltarea membrelor posterioare în raport cu mărimea corpului lor se corelează cu necesitatea lor de acțiune de evaziune. Sunt relativ lente și vulnerabile în habitate deschise; de aceea, se confortează în zonele înalte acoperite. De asemenea, au dificultăți de reproducere în incinte mici. Iepurii vulcanici au o perioadă de gestație foarte îngustă: într-un studiu, toate femelele au născut între 39 și 41 de zile după coitus. Acestea creează piste similare cu cele realizate de rozătoarele microtine pentru a-și naviga habitatul. Vizuinele sunt formate din grămezi dense de iarbă, cu o lungime de 5 m și o adâncime de 40 cm. Mărimea lor mică se referă la obiceiurile lor alimentare selective. Începând din 1987, acestea au fost utilizate într-o singură parte a cercetării științifice. Iepurii vulcani sunt o specie pe cale de dispariție endemică în Mexic. Mai exact, iepurele este originar din patru vulcani chiar la sud și la est de Mexico City, cea mai mare dintre aceste regiuni vulcanice se află în Parcul Național Izta-Popo, alte zone includ vulcanii Chichinautzin și Pelado. Raza de acțiune a iepurelui vulcan a fost fragmentată în 16 patch-uri individuale prin tulburări umane. Vegetația din aceste pete este dominată de pajiști native și include soiuri nearctice și neotropicale. Altitudinea acestor pete este între 2900 și 3660 de metri deasupra nivelului mării. Solul este format în principal din Andosol și Litosol. Clima locală este temperată, subumidă și are o temperatură medie anuală de 11 ° C. Precipitațiile anuale sunt în medie de aproximativ 1000 milimetri. În petele care sunt cele mai populate cu iepuri vulcanici, plantele Festuca tolucensus și Pinus hartwegii sunt cele mai abundente. Iepurii vulcanici prezintă preferințe puternice pentru tipurile de habitate care sunt clasificate ca păduri de pin deschise, păduri de pin deschis și pădure de pin de arin mixt. Activitatea umană din zonă a avut un impact mare asupra habitatului preferat al iepurelui vulcan. Oamenii au fragmentat habitatul iepurilor prin construirea de autostrăzi, agricultură, împădurire (adică plantarea copacilor acolo unde nu le aparțin) și lipsa unor practici solide de foc și pășunat. Fragmentarea ecologică a fost cauzată de discontinuitatea mediului. Iepurii vulcanici se găsesc frecvent la altitudini mai mari. Aproape 71% dintre iepurii vulcanici se găsesc în păduri de pini, păduri de arin și pajiști. R. diazi este un animal care roade, care se distinge de rozătoare prin cele două perechi de incisivi superiori specializați, care sunt proiectate pentru roade. Iepurii vulcanici sunt mai abundenți în apropierea ierburilor înalte și dense și a vegetației groase și sunt afectați negativ de tulburări de mediu antropogene, cum ar fi tăierea și arderea. Un studiu privind efectele schimbărilor climatice asupra metapopulațiilor de iepuri vulcanici a concluzionat că fluctuațiile climatice au afectat cel mai mult iepurii la marginea zonei lor de trai. Raza de acțiune a iepurelui vulcanic cuprinde maximum 280 km 2 de pajiști în zone ridicate din Centura neovolcanică trans-mexicană. Ultima observare neconfirmată a speciei la Nevado de Toluca (unde nu a fost documentată istoric nicio colonie permanentă) a avut loc în august 2003 când se presupune că a fost observat un iepure vulcanic. Cu toate acestea, din 1987, cercetările efectuate de Hoth și colab., În ceea ce privește distribuția iepurelui vulcanic, nu au găsit deja înregistrări ale acestei specii în Nevado de Toluca, inclusiv site-ul în care Tikul Álvarez (IPN) a colectat un specimen în 1975 ( Nevado de Toluca, 4 km S, 2 km V Raíces, 3350 msl). Cu toate acestea, deși nu a fost documentată nicio colonie permanentă în Nevado de Toluca, iepurele vulcan a fost declarat „dispărut” în această porțiune din aria sa în 2018; populațiile există în alte părți ale centurii vulcanice trans-mexicane și în captivitate. Datorită celor de mai sus, Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (Red Data Book, IUCN 2019), nu mai menționează Nevado de Toluca ca un sit actual sau potențial pentru distribuția acestei specii. Managementul habitatelor Grupul de specialiști IUCN / SSC Lagomorph a creat un plan de acțiune pentru acest iepure, care se concentrează asupra necesității de a gestiona arderea și pășunatul excesiv al habitatelor sale Zacatón și de a pune în aplicare legile care interzic vânătoarea, capturarea și vânzarea acestuia. Au fost recomandate studii despre aria geografică a iepurelui vulcan, rolul în habitatul său, dinamica populației și istoria evoluției. În plus, sunt necesare restaurarea habitatului și stabilirea coridoarelor Zacatón pentru a lega zonele centrale ale habitatului.
Iepurele vulcan se hrănește în principal cu ierburi, cum ar fi Festuca amplissima , Muhlenbergia macroura , Stipa ichu și Eryngium rosei . Iepurii folosesc, de asemenea, aceste plante ca acoperire pentru a se ascunde de prădători. S- a constatat că M. macroura se află în 89% din peletele iepurilor vulcanici, sugerând că aceasta este baza dietei lor, dar de fapt nu asigură necesarul necesar de energie și proteine al iepurilor. Suplimentându-și dieta cu alte 15 forme de viață a plantelor, iepurii vulcan pot obține nutriția necesară. Alte specii de plante care sunt, de asemenea, responsabile pentru susținerea iepurelui vulcan sunt Muhlenbergia quadidentata , Pinus hartwegii , F. tolucensis , P. hartwegeii . Iepurii vulcanici consumă, de asemenea, frunze, frunziș și flori fără discriminare în condiții proaste, deoarece pierderea habitatului a eliminat o mare parte din sursele lor de hrană. De fapt, achiziția de proteine este principalul factor limitativ asupra mărimii populațiilor fiecăruia dintre cei patru vulcani pe care se află specia. Studiile arată că mulți indivizi din populație suferă de slăbire gravă și de foame. Schimbările sezoniere afectează, de asemenea, dieta iepurelui vulcan. Ierburile pe care le consumă în mod normal sunt abundente în timpul anotimpurilor umede. În timpul sezonului uscat, iepurele vulcan se sărbătorește pe arbuști și copaci mici, precum și alte plante lemnoase. În timpul plantelor de iarnă, aceste plante lemnoase reprezintă cea mai mare parte a dietei lor, precum și materialul principal de construcție pentru cuiburile lor.
Întotdeauna asociat cu apa, în mlaștini, mici estuare şi iazuri, iepurele de mlaștină are blana neagră până la maro-ruginie. Înoată bine şi fără greutate, în special dacă este în pericol, şi se hrănește ziua sau noaptea cu rogoz, trestie şi alte plante acvatice, inclusiv bambuși de mlaștină (Arundinaria).
Are un aspect asemanator celorlalte specii de iepuri, cu lungimea corpului de 45-55 cm si greutatea de 1,5-2,5 kg. Capul este destul de mic, urechile sunt alungite dar nu foarte lungi, coada este strufoasa, lunga de 4-7,4 cm. Corpul sau este acoperit de blana moale si deasa, in nuante de culori maronii, ruginii sau gri spre negru pe partea dorsala, albicioasa pe partea ventrala si la gat, cu inele cafenii-deschis in jurul ochilor. Membrele posterioare sunt mai mari si mai robuste decat cele anterioare, toate se termina cu labe usoare, acoperite de blanita roscata, cu degete prevazute cu gheare ascutite. Ochii sunt mari, rotunzi cu irisul de culoare inchisa, acuitatea vizuala este bine dezvoltata. De asemenea are si simturile auditiv si olfactiv foarte bine dezvoltate.
Iepurele de mlastina este o specie activa atat ziua cat si noaptea, traieste in grupuri de de cateva exemplare, in general grupuri familiare alacatuite din mascul, femela si puii lor. Este un foarte bun scufundator si inotator. Cand este in pericol, se refugiaza in apa si tine doar nasul afara pentru a respira, sau fuge rapid si se ascunde in vizuina in desisul padurii. Trăiește în grupuri mici, de obicei controlate de un mascul teritorial dominant, şi își construiește un cuib deasupra solului, din tulpini şi lujeri de plante. Hrana sa este alcatuita din rogoz, trestie, lujeri si alte plante care cresc in habitatul sau natural. In zilele reci ploioase se adaposteste in vizuina, in scorburi de coapci sau in interiorul bustenilor tubulari culcati la pamant.
In perioada de imperechere masculii sunt agresivi intre ei, isi apara teritoriul delimitat prin excremente de intrusi si se lupta pentru imperecherea cu femelele, ajungand sa-si provoace cu dintii si ghearele rani foarte grave. La aceasta specie dupa o perioada de gestatie de 40 de zile femela naste de obicei 3 pui pe care ii adaposteste intr-o vizuina captusita cu smocuri de par din blana sa si ii ingrijeste cu sau fara ajutorul masculului. Puii au corpul inca la inceput acoperit cu blanita si deschid ochii dupa putine zile.
Iepurele de mlastina face parte din ordinul Lagomorpha, familia Leporidae si are denumirea stiintifica de Sylvilagus aquaticus. Nu este o specie in pericol de disparitie.
Asa cum iti sugereaza si numele, este un iepure mic si foarte docil. Despre el poti spune fara sa gresesti si fara niun pic de rautate ca este mic si indesat ca un gogosar umplut. Capul lui este rotund, cu o osatura destul de larga insa. Gatul aproape ca nu i se vede. Cel mai mic iepure de vizuină, această specie adaptată la zonele aride sapă o rețea amplă de vizuini şi se hrănește cu pelin mare şi cu alte plante înrudite. Blana lungă, mătăsoasă de pe spate este cenușie iarna şi maro vara; abdomenul este alburiu.
Se cunosc puține detalii despre reproducere: gestația poate fi de 26-28 de zile. Fată anual de 3 ori câte 4-8 pui.
Iepurele arctic sau polar (uneori confundat cu o specie asemănătoare, şi ea albă iarna, iepurele american, Lepus americanus) este o adevărată specie de tundră. Poate supraviețui într-un habitat deschis, fără copaci, în timpul lungii ierni. Locurile preferate sunt aflorimentele stâncoase sau pantele colinelor cu crăpături şi fisuri pentru adăposturi.
Este o specie adaptata in mare masura la habitatul rece, montan. In trecut era considerata a fi o subspecie a iepurelui montan, insa oamenii de stiinta au decis ca trebuie privita ca o specie separata.
Acest animal supravietuieste conditiilor aspre de mediu datorita blanii sale dese si a modului de viata – isi construieste gropi sub pamant sau sub zapada pentru a dormi si pentru a se incalzi. Lepus arcticus are un aspect foarte asemanator iepurilor obisnuiti, cu deosebirea ca are urechile mai lungi, poate fi mai inalt si rezista la temperaturi ridicate. In medie masoara intre 55 si 70 cm lungime si poate ajunge la o greutate de 5,5 kilograme.
Iepurii din aceasta specie calatoresc uneori in grupuri, indivizii stangandu-se laolalta intr-un numar foarte mare, insa, de regula, pot fi intalniti singuri. In unele cazuri au mai mult de un partener.
Iepurele polar poate alerga cu 65 kilometri pe ora, principalul sau dusman natural fiind lupul arctic. Este distribuit in regiunile de tundra ale Groenlandei in majoritatea zonelor de nord ale Canadei si Alaskai. La fel ca si cocosul polar (Lagopus muta), iepurele arctic prezinta un camuflaj sezonier. In nordul indepartat, blana iepurelui, cu exceptia urechilor care au varful negru, devine in intregime alba iarna, pentru a se confunda cu zapada; in timpul lunilor de vara, capul si corpul animalului sunt acoperite de o blana de culoare brun-cenusie, la fel ca terenul si rocile, in timp ce picioarele raman albe.
Se hraneste in principal cu plante de padure, dar poate consuma si muguri, boboase, frunze sau iarba. La inceputul verii consuma ochii soricelului (o planta arctica). Are un simt al mirosului foarte dezvoltat.
Blana deasă de iarnă a iepurelui arctic este de un alb aproape pur, cu vârfurile urechilor negre. Aceasta asigură atât căldură, cât şi camuflaj pe zăpadă şi gheață. În majoritatea regiunilor, năpârlirea de primăvară determină apariția blănii maronii-cenușii de vară, deși în unele zone aceasta este, de asemenea, albă. Momentul năpârlirii depinde de numărul de ore ale zilei, detectat de ochi şi apoi controlat prin intermediul sistemului hormonal (endocrin) al corpului.
Un rând de pui are între 1 şi 8, cu câte 3 fătări pe an. Iepurii tineri (vătui) stau în cuib, o groapă în apropierea stâncilor, căptușit cu iarbă, mușchi şi blană. Mama îi vizitează pentru a-i alăpta numai 2 minute la fiecare 18 ore.
Urechile uriașe (de până la 15 cm) ale acestui iepure de câmp zvelt, cu picioare lungi, detectează cele mai slabe zgomote ale animalelor de pradă şi elimină excesul de căldură din corp în verile toride din habitatul său în general arid.
Este un iepure de câmp, nu trăieşte sub pământ şi preferă să fugă de prădători în loc să se ascundă într-o vizuină. Are corp flexibil, musculos şi picioarele posterioare sunt lungi şi puternice, acţionând ca nişte arcuri, astfel că iepurele aleargă cu mare viteză şi accelerează repede încă de la începutul goanei.
Iepurii de California sunt foarte răspândiţi în regiuni semiaride, cu tufişuri de Artemisia şi creozot şi alte tufărişuri deschise. Ei evită căldura fiind activi mai mult noaptea. În mod neobişnuit pentru iepurii de câmp, ocazional îşi fac vizuini pentru a scăpa de căldura în exces.
Femelele fată 3-5 pui (vătui), cu blană, ochii deschişi şi activi curând după ce se nasc. Femelele se pot reproduce şi sub un an, dar rata mortalităţii este mare – animale de la pume şi coioţi, la ulii şi şerpi cu clopoţei mănâncă iepuri. În condiţii favorabile, numărul lor creşte repede, dar scade imediat ce hrana se împuţinează.
Preferă iarba suculentă, dar poate supraviețui rozând crenguțe lemnoase în timpul iernii sau al secetelor. Una dintre cele mai rapide lagomorfe, poate alerga cu 56 km/h. Ritualul complex de curtare presupune sărituri, alergări şi lupte.
Pisicile au câștigat inimile oamenilor, încă de când au fost domesticite în Egiptul Antic, până în zilele noastre, când fac mii de vizualizări pe internet. Pisica este considerat un animal sacru, divin, iar, nu de puține ori, felinele “profită” de acest atu. Minunatele feline sunt obișnuite să fie venerate chiar și în ziua de astăzi, iar iubitorii de animale sunt dispuși să plătească sume impresionante pentru achiziționarea și creșterea celor mai rare și valoroase rase. În continuare, vă prezentăm un top al celor mai scumpe rase de pisici din lume, din care să alegeți un suflet care să vă bucure.
Legăturile dintre oameni şi animale sunt de multe ori mai profunde decât cele care ne conectează cu unii dintre semenii noştri. Nu întâmplător au existat cazuri în care vieţile unor oameni au fost salvate de animalele de companie, iar în alte cazuri de sălbăticiuni.
Alaturi de vasta colectie de povesti de groaza despre atacurile unor animale feroce asupra fiintelor umane, sta colectia la fel de impresionanta de relatari ale unor cazuri in care animalele s-au repezit in ajutorul oamenilor, salvandu-i de mutilare sau moarte.
Aici aveti doar cateva din nenumaratele cazuri in care oamenii au fost salvati de necuvantatoare.
Intr-o zi din vara anului 1996 la gradina zoologica Brookfield Ilinois, din apropiere de Chicago, un baietel de trei ani a cazut peste parapetul de beton al incintei care adapostea grupul de gorile si a ramas nemiscat la poalele zidului.
Una dintre masivele primate, o femela in varsta de 8 ani, pe nume Binti Jua, s-a apropiat, l-a ridicat si, ferindu-l de apropierea curioasa a celorlalte gorile, l-a dus in apropierea unei porti de acces si l-a tinut langa ea timp de cateva minute bune, pana cand ingrijitorii au patruns in incinta si l-au luat.
In vara anului 2009, o tanara chinezoaica in varsta de 26 de ani, Yang Yun, participa la o competie de scufundari libere (fara nici un fel de echipament) intr-un bazin adanc de 6 metri, plin cu apa foarte rece, la o temperatura echivalenta celei din apele oceanului arctic. Actiunea se petrecea la Polar Land, un parc zoologic cu specific arctic, in orasul Harbin, din nord-estul Chinei. Participantii la competitia faceau scufundari in tovarasia unor delfini beluga care, spre deosebire de oameni, sunt bine adaptati temperaturilor polare. Pentru oameni, scufundarile in apa foarte rece sunt incercari grele, care forteaza oragnismul sa se adaptaze dincolo de limitele sale firesti.
Yang Yun a platit pretul indraznelii sale: la un moment dat, picioarele i-au fost paralizate de carcei. A inceput sa se duca la fund si ar fi murit inecata, daca unul dintre delfinii beluga n-ar fi apucat-o de glezna, impingand-o pur si simplu la suprafata apei si salvandu-i astfel viata.
Daca in apropierea delfinilor oamenii ajung mai rar, in schimb, cainii le sunt mult mai des prin preajma. Astazi exista caini special antrenati pentru a-i insoti pe nevazatori, pentru a recunoaste simptomele unui atac de panica si a reactiona corespunzator sau chiar caini dresati pentru a afectua apeluri de urgenta atunci cand stapanul are, de pilda, o criza de epilepsie. Sunt exemple care spun mult despre marea capacitate de invatare a acestor animale.
Insa e si mai impresionant cand ajutorul vine din partea unor animale neantrenate, pur si simplu ca o expresie a dorintei de a ajuta un om aflat intr-o situatie dificila.
Eroi cu patru labe
In general, animalele de orice fel isi dau seama cand le ameninta un pericol si au reactii instinctuale de aparare. Dar ca sa sesizeze ca un individ din alta specie – in speta, un om e in primejdie, sa evaluze situatia si sa gaseasca o solutie potrivita, chiar cu riscul de a fi ranite ele insele, pentru asa ceva e nevoie de un grad inalt de dezvoltare cerebrala si de inteligenta. Nu intamplator, animalele care sar in ajutorul oamenilor fac parte din specii de mamifere evoluate: cainii, pisicile, delfinii, maimutele antropoide…
Iata, in final, inca doua exemple care au ca eroi cele mai obisnuite animale de casa care arata in ce masura se leaga animalele de oameni si ce sunt in stare sa faca pentru a le veni in ajutor.
Astfel,o pisica a devenit celebra dupa ce si-a aparat stapanul care, din cauza unor probleme ale coloanei vertebrale, isi petrecea mult timp in scaunul cu rotile – de un talhar aparut din senin si care a incercat sa-i fure laptopul. S-a intamplat in SUA, eroul intamplarii fiind Unshkins, motanul lui Peter Choyce (victima atacului). Cand agresorul l-a pocnit pe Choyce peste fata si i-a smuls laptopul, s-a trezit la randul sau, „pocnit” peste fata de labele motanului inversunat, care l-a zgariat zdravan, umplandu-l de sange si facandu-l sa bata in retragere.
Desi laptopul s-a stricat in timpul scurtei incaierari, fapta vitejeasca a lui Unshkins n-a ramas neapreciata, iar exemplul sau de devotament a strans si mai mult legaturile dintre el si stapanul sau.
Cateodata, animalele isi risca viata pentru a o salva pe cea a „membrilor umani” ai haitei, cum ii considera ei. Cainele din videoclipul de mai jos, prins intr-un incendiu, nici nu s-a gandit sa fuga inainte de a-l salva pe baietelul de 4 ani al familiei. Micul Ivan Saul dormea adanc atunci cand casa a fost cuprinsa de flacari si ar fi pierit cu siguranta daca n-ar fi fost desteptat din somn de latratul insistent al cainelui Rosco. Baietelul a reusit sa iasa din casa nevatamat, in schimb cainele s-a ales cu arsuri pe 30% din suprafata corpului, pana sa fie salvat de pompieri si dus la spital. Cu ingrijiri atente, a supravietuit. Intamplarea s-a petrecut in Mexic, in vara anului 2009, la numai doua saptamani dupa ce cainele isi facuse aparitia in gospodaria cu pricina.
Căţeluşa din judeţul Dolj care a salvat in 2018 viaţa stăpânului ei, un copil de şase ani, a impresionat mii de oameni. Printre ei, voluntarii unei asociaţii de protecţie a animalelor, care au vrut să facă un gest frumos pentru ea. au dus căţeluşa la un cabinet veterinar din Craiova, unde medicii au sterilizat-o şi vaccinat-o gratuit. Căţeluşa a devenit celebră după ce, o noapte întreagă, l-a încălzit cu trupul ei pe micul ei stăpân, dispărut de acasă.
Băiatul a fost găsit după 24 de ore de căutări, speriat şi fără haine pe el. A supravieţuit o noapte întreagă sub cerul liber doar pentru că animalul devotat l-a încălzit cu trupul său.
Mulţi oameni s-au oferit să adopte căţeluşa-eroină, însă stăpânii ei au refuzat categoric să renunţe la ea. Fetiţa fiind foarte ataşată de micul ei stăpân.
Janina Dumitraşcu – voluntar la Asociaţia de protecţia animalelor: „Este un exemplu că nu toţi câinii sunt răi, ea este un exemplu că ei, de fapt, sunt prietenii noştri, ei trăiesc pentru noi”.
Lhasa, o căţeluşă de trei ani din Los Angeles, şi-a salvat stăpânul de la o moarte sigură, dar cu preţul propriei vieţi. În timpul concediului de vară din 2019, Lars şi animalul său de companie se plimbau într-o pădure din Idaho, fără să bănuiască ce urma să se întâmple. „Pe când ieşisem dintr-un luminiş şi ne înfundam în pădure, am auzit un soi de mârâit care mi-a îngheţat sângele în vene, iar în următoarea secundă am fost atacat. N-am relizat ce se întâmplă, am simţit doar un şuvoi fierbinte pe faţă şi o durere de nedescris. Era sângele meu care-mi curgea şuvoaie, după ce puma şi-a înfipt ghearele în faţa mea în timp ce încerca să obţină acces la gâtul meu”, a povestit americanul. În acel moment, Lhasa a intervenit cu curaj şi chiar dacă era jumătate cât agresoarea stăpânului său, a atacat. A urmat o luptă scurtă, dar care lui Lars i s-a părut o eternitate, iar căţeluşa a reuşit surprinzător să pună pe fugă fiara. Însă preţul a fost scump. Două zile mai târziu, Lhasa murea pe masa unui veterinar, după mai multe operaţii, din cauza rănilor care s-au dovedit mult prea grave.
În noaptea de Revelion, Bob, un bărbat de 64 de ani din Petoskey, Michigan, a decis să iasă afară pentru a aduce lemne pentru foc. Îmbrăcat doar într-o bluză, o pereche de pantaloni şi papuci în picioare, bărbatul a alunecat pe gheaţă şi din cauza loviturii nu a mai putut să se mişte, notează Oddity Central.
Bărbatul a început să strige după ajutor, dar casa vecinului său se afla la aproape jumătate de kilometru depărtare, la aceea oră nefiind cineva care ar fi putut să-l ajute. Din fericire, câinele său în vârstă de cinci ani a venit să-l ajute.
,,Am ţipat după ajutor, dar vecinul se afla la o distanţă mare de casa mea. Până dimineaţă mi-am pierdut vocea aproape total, dar Kelsey (câinele) nu a încetat să latre. A lătrat după ajutor şi nu a plecat de lângă mine, mi-a ţinut de cald şi m-a ţinut treaz,” spune Bob.
Bărbatul a rămas paralizat în zăpadă pentru aproximativ 20 de ore la o temperatură de -4 grade Celsius. Kelsey a făcut tot posibilul ca bărbatul să rămână în viaţă, inclusiv s-a aşezat pe pieptul lui pentru a-i ţine de cald. După 19 ore, Bob şi-a pierdut cunoştinţa, dar Kelsey a continuat să latre şi să urle după ajutor.
În ciuda eforturilor câinelui, Bob ar fi îngheţat în zăpadă dacă vecinul său Rick nu ar fi auzit urletele disperate ale câinelui. Bărbatul a fost găsit la 6: 30 p.m. în ziua anului nou şi a fost dus la spital. Leziunile la coloană pot rezulta în paralizie permanentă, dar Bob a avut noroc, înainte de operaţie acesta a fost avertizat că s-ar putea să nu mai poată meargă, dar în dimineaţa următoare acesta a reuşit să-şi mişte braţele şi picioarele.
Bob şi Kelsey sunt de nedespărţit, ei rămân împreună chiar şi atunci când bărbatul merge la cumpărături.
Cea mai prietenoasă vulpe din Retezat trăieşte în vecinătatea Lacului Bucura, într-o vizuină aflată la peste 2.000 de metri altitudine, un loc pe care, iarna, puţini turişti îl vizitează. Cei care urcă spre lacul glaciar înconjurat de vârfurile masivului Retezat au şanse mari să fie întâmpinaţi de Bella, animalul sălbatic ce nu ezită să îşi arate afecţiunea faţă de oamenii muntelui. Emil Paco, un hunedorean pasionat de drumeţiile montane, a ajuns pe malul lacului îngheţat şi a realizat câteva filmuleţe în care arată cum a decurs întâlnirea neobişnuită cu vulpea. Bella s-a apropiat repede de călătorul din Retezat, iar Emil a împărţit proviziile cu ea: o porţie de pateu pe care vulpea a înhăţat-o imediat. „Îşi are vizuina în apropierea Refugiului Salvamont de la Lacul Bucura, din Retezat, şi este foarte prietenoasă cu turiştii care ajung în zonă, pentru că ştie că primeşte de mâncare”, a povestit hunedoreanul. Şi alţi călători în Retezat au întâlnit-o pe Bella şi au rămas impresionaţi de afecţiunea pe care aceasta le-a arătat-o. „Stă la cinci – zece metri de tine, în fund, ca şi un căţel, şi aşteaptă să îi dai mâncare sau să o chemi. Este periculos să o atingi, pentru că e un animal sălbatic”, a relatat Lucian Ignat, unul dintre cei care au întâlnit-o. De trei ani, vulpea Bella poate fi văzută în preajma Lacului Bucura, iar uneori îi urmează pe turişti pe traseele montane.
Akita Inu este nativ insulei Honshu din regiunea Akita din Japonia unde a ramas neschimbat de secole. Akita Inu este considerat un caine national japonez si este una din cele sapte rase considerate monument al naturii. Rasa a fost utilizata in multe domenii, inclusiv in potilie si armata, paza (pentru guvern si civili), caine de lupta, caine de vanatoare (ursi, caprioare, etc) sau caine de sanie.
Akita Inu este un caine de vanatoare versatil capabil sa vaneze in conditii meteorologice nefavorabile. Muscatura lui atent controlata l-a recomandat si in vanatoarea de pasari. Este considerat un caine sacru si aducator de noroc in Japonia, facandu-se mici statuete cu el.
Dupa al 2-lea razboi mondial acesta a ajuns si in America. Acum exista doua tipuri de Akita, rasa originala Akita Inu japoneza si rasa Akita americana. Dimensiunile cainelui american sunt diferite de cele ale cainelui japonez. In japonia si il munte tari Akita Inu si Akita sunt considerate doua rase diferite, iar in Canada si SUA este considerate o singura rasa. Akita japonez este mai putin intalnit decat Akita american.
Hrana Akita
Una din primele preocupari, cand vorbim despre rasa akita, este dieta. Daca dieta nu este corecta poate ridica probleme de sanatate cainelui, acesta poate avea probleme gastrice sau balonari deloc placute. Stomacul cainelui nu functioneaza si nu este identic cu cel al omului motiv pentru care cainele are nevoie de o dieta diferita. Balonarile neplacute la inceput duc la un discomfort mare care se transforma in dureri si in cele din urma la moartea cainelui. Cu cat aceasta problema inainteaza si este tratata mai tarziu poate duce la interventie chirurgicala.
Pentru problemele gastrice s-a stabilit un set de vitamine si substante nutritive doar pentru aceasta rasa. Daca animalul refuza sa manance nu-l fortati, cel mai bine este sa fie consultat un veterinar. Presupunand ca problemele de mai sus nu ar exista sa trecem la hrana efectiva a cainelui. El trebuie in general hranit de doua ori pe zi cu mancare proaspata cu cat mai putini conservanti si E-uri. O dieta bazata pe carne si proteine de inalta caitate este recomandata. Exista unele exemplace care nu favorizeaza carnea de peste dar e bine de stiut ca stomacul lor digera foarte bine carnea de peste.
El poate fi introdus treptat in alimentatie pentru ca animalul sa se poata obisnui cu gustul. Mult timp aceasta rasa a consumat mari cantitati de orez, acesta este de asemenea recomandat. Alte pot fi: varza, fasole verde, carne de porc, cartofi, vanat, carnea de pui (introdusa treptat). Este bine sa evitati porumbul si carnea de vita. O alta problema este obezitatea. Alimentele procesate si produsele alimentare care contin conservanti si saruri ar trebui evitate. Luarea in greutate a animalului poate duce la slabirea tendoanelor, urmate de alte probleme de sanatate.
Este un caine masiv, echilibrat cu craniul plat intre urechi. Are falci puternice si late. Nasul este mare si negru. Urechile caracteristice rasei sunt mici in raport cu, si anume, capul mare, sunt late la baza, de forma triunghiulara, usor rotunjite la varf. Are dinti puternici cu muscatura in foarfeca. Gatul gros, musculos, relativ scurt se sprijina pe umeri.
Picioarele bine articulate se termina cu pernite groase. Blana este deasa si moale, pe cap si urechi este mai scurta, exceptie face coada unde parul este cel mai lung. Culorile sunt clare si stralucitoare. Este vioi si puternic. Inaltimea variaza de la 60-70 cm. Femelele sunt ceva mai mici. Greutatea variaza intre 35-55 kg.
Comportament Akita
Akita este un caine docil, inteligent, curajos si neinfricat. Este atent si foarte afectuos cu familia sa. Uneori spontan, are nevoie de un stapan autoritar, altfel poate deveni agresiv cu alte animale. Are nevoie de exercitii zilnice regulate pentru a ramane in forma. Plimbarile lungi in aer liber ii sunt pe plac.
Blana are nevoie de ingrijire periodic. Un periaj periodic ii face placere mai ales daca este invatat de mic cu el. Astfel este evitata caderea parului prin toata casa daca este crescut in apartament. Aceasta rasa naparleste de doua ori pe an.
Dresaj Akita
Dresajul trebuie sa fie ferm si este recomandat sa se faca cand acesta este pui. Instinctiv ei incearca sa fie lideri, este un lucru specific rasei. Cand va hotarati sa achizitionati un akita este bine sa va impuneti de la inceput sa se stie cine este liderul. Ei considera ca in grup ierarhia este bine definita.
Daca i se da sansa sa considere ca el este liderul atunci va incepe sa devina posesiv si pot aparea probleme de comportament. Considerat un caine de prima clasa in Japonia, femeile japoneze isi lasa copiii in grija lor.
Sunt extrem de loiali, insa trebuiesc supravegheati cand sunt lasati cu alte animale sau copii mici. Desi este o rasa docila si toleranta cu copii din familie, daca nu sunt invatati ca toti membrii familiei sunt stapani, cand ceva nu ii convine se poate impune prin muscatura.
Aceste lucruri depind de calitatea dresajului. Pentru a dresa un akita este nevoie de rabdare si intelegere, cainele tinde sa se plictiseasca repede. Este bine de stiut ca Akita Inu latra, ca orice caine, dar nu excesiv.
Se poate adapta la viata de apartament daca este scos zilnic afara pentru a-si consuma energia si a face miscare. Este un caine moderat din punct de vedere al energiei. Daca ar fi dupa el ar prefera viata la curte.
Boli Akita
Cainii din rasa akita sunt predispusi la displazia de sold. Pot avea probleme cu tiroida si probleme ale pielii si uneori ale ochilor. S-au semnalat si probleme la rotula.
Alte nume: German Boxer, Deutscher Boxer, Boxer dog
Origine
Rasa Boxer este parte a grupului molosoid (caini cu cap masiv, de tip rotund sau cubic, bot relativ scurt, buze groase si lungi, stop remarcabil si corp masiv, puternic), creata in Germania la sfarsitul anilor 1800 din Bullenbeisser (rasa descendenta din Mastiff, astazi disparuta) si buldogii adusi din Marea Britanie. Bullenbeisserii erau folositi in cadrul vanatorilor de ursi, mistreti si cerbi, avand rolul de a retine prada pana la sosirea vanatorilor.
Mai tarziu, cand au fost preferati cainii mai rapizi, un Bullenbaisser de talie mai mica a fost obtinut in regiunea Brabant din nordul Belgiei. Este un fapt unanim acceptat ca Bullenbeisser Brabanter este stramosul direct al Boxerului de astazi.
In anul 1984, trei germani: Roberth, Konig si Hopner, au hotarat sa fixeze rasa si sa o expuna la un spectacol canin. Lucrul acesta s-a realizat in 1985, la Munchen, iar in anul urmator ei au fondat primul Boxer Club si anume Deutscher Boxer Club. Clubul a publicat standardele rasei in 1902, un document detaliat care nu s-a schimbat prea mult pana in zilele noastre. Totusi, primul care a elaborat o documentatie privind caracteristicile rasei este Friedrich Robert, un alt crescator german de caini. El este si cel care a numit aceastã rasa, pentru prima datã, Boxer.
Rasa Boxer a ajuns in restul Europei la sfarsitul secolului 19, iar in Statele Unite ale Americii la inceputul secolului urmator. Asociatia Chinologica Americana (American Kennel Club-AKC) a inregistrat primul Boxer campion, pe Dampf vom Dom, in 1915. In timpul Primului Razboi Mondial, Boxerii au fost folositi de militari ca mesageri, caini de lupta si de paza. Totusi, popularitatea lor la nivel global a inceput sa creasca abia la sfarsitul celui de-al II-lea Razboi Mondial, cand soldatii intorsi acasa i-au prezentat lumii intregi, facandu-i rapid favoriti ca si animale de companie, de concurs si de paza.
Fiind o rasa atletica, exercitiile fizice sunt importante pentru Boxer. Trebuie avut in vedere cã exercitiile prea intense pot afecta dezvoltarea osaturii puilor. Totusi, Boxerul matur este un excelent partener de jogging. Datorita craniului hidrocefalic (cu aspect turtit), nu se simt bine in medii calduroase or cu grad mare de umiditate, si bunul-simt trebuie sa prevaleze cand ii antrenati in asemenea conditii.
Hrana Boxer
Puiul de Boxer are o crestere destul de rapida si deci are nevoie de o hrana adecvata acestei necesitati. Pentru a atinge o dezvoltare normala si armonioasa, hrana trebuie sa fie de calitate, Boxer-ul fiind un mare consumator de proteine si de grasimi. In primele 6-8 luni de viata, necesarul de vitamine si mai ales calciu si minerale este semnificativ.
Hrana industriala specifica rezolva foarte bine problema sus amintita. Sa nu uitam ca Boxer-ul este una dintre rasele cu o medie de viata mai mica decat multe altele, el traieste intens fiecare clipa, este plin de energie si chiar daca un adult nu consuma o cantitate foarte mare de hrana, are totusi nevoie de alimente de calitate pe tot parcursul vietii.
In general, Boxer-ul este un caine sanatos, mai ales daca este corect intretinut. Daca locuiti la bloc, trebuie sa-i asigurati suficienta miscare, caci este usor predispus la obezitate. Daca locuiti la curte, aveti grija ca pe timp de iarna sa aiba un adapost care sa-l fereasca de vant si, pe cat posibil, de umezeala, iar daca hrana, in acest anotimp, este ceva mai bogata in proteine si grasimi, nu veti avea neplaceri cu animalul.
Problemele cu care se confrunta Boxer-ul pe timp de vara sunt soarele si canicula, fiind una dintre cele mai predispuse rase la insolatie si soc termic. Este o ciudatenie faptul ca suporta usor iarna, dar indura cu greu caldura torida a verii. Fiind un caine foarte jucaus si, in general, foarte activ, este de preferat ca ratia zilnica sa fie impartita in doua mese, pentru a evita torsiunea de stomac.
In tara noastra, desi numeric rasa a fost si este destul de bine reprezentata, din pacate numarul exemplarelor de calitate este, in continuare, mic. Nici inainte de decembrie 1989 si nici acum nu se poate vorbi despre o miscare boxerista, in adevaratul sens al cuvantului.
Despre ceea ce a fost acum 12-15 de ani nu putem vorbi, caci n-a ramas nimic. Astazi, doar cativa impatimiti ai rasei se straduiesc din rasputeri, ce-i drept, sa relanseze aceasta minunata rasa. Din nefericire, nu exista in nici o asociatie teritoriala, cu exceptia Bucurestiului, un club Boxer, iar incercarea Boxer-clubului de la Bucuresti de a forma un club national, s-a soldat cu un esec lamentabil, caci o alta cruda realitate este aceea ca cei cativa crescatori (putini oricum) ai momentului nu coopereaza intre ei.
Boxerul este un caine de talie mijlocie, cu aspect atletic, corp solid, scurt, care se inscrie in forma patrata, cu musculatura bine dezvoltata, proeminenta. Miscarile sale sunt vioaie, mersul elegant, tinuta mandra si nobila. Forma capului da acestei rase o fizionomie caracteristica. In primul rand, trebuie sa fie bine proportionat fata de restul corpului; partea superioara a capului, putin bombata, trebuie sa fie svelta, fara obraji proeminenti.
Frumusetea capului depinde de proportia armonioasa intre bot si partea superioara a capului, care nu trebuie sa fie prea mica. Botul trebuie sa fie bine dezvoltat, nici prea scurt, nici prea ascutit nici prea lung. Forma lui este influentata de aspectul celor doua maxilare si de dantura.
Maxilarul inferior il depaseste ca lungime pe cel superior, insa ambele trebuie sa fie mari. In fata, comisurile trebuie sa fie groase si sa prezinte falduri groase si negre. Dantura este puternica si regulata. Nasul usor turtit, insa mai putin plat decat al Bulldogului; obrajii bine dezvoltati acopera usor botul.
Urechile situate in in varful capului pot fi taiate sau netaiate, de lungime potrivita si purtate vertical. Ochii Boxerului exprima energie si inteligenta, sunt inchisi la culoare, de forma aproape rotunda. Gatul este rotund si gros, destul de lung, tare si musculos, totusi are un aspect uscativ, fara piele in falduri. Ceafa este preminenta, toracele adanc iar greabanul bine dezvoltat. Coada este taiata scurt, iar parul trebuie sa fie scurt si lucios.
Comportament Boxer
Cainii Boxeri sunt bine dispusi, spirituali, jucausi, curiosi si foarte energici. Sunt caini inteligenti, ageri, care invata repede orice procedura sau tehnica de dresaj canin. Uneori, pot fi mai incapatanati si plictisiti. Cainii din rasa Boxer sunt buni pentru dresajul competitional. Sunt mereu in miscare, foarte legati de familia proprietarului. Sunt caini loiali si afectuosi si sunt foarte cunoscuti pentru modul unic in care se inteleg cu copiii. Un caine Boxer bine crescut si socializat cum trebuie se va intelege de minune si cu alti caini sau alte animale de companie de pe langa casa ta.
Totusi, un stapan de caine Boxer a povestit cum, desi catelul lor este cel mai bun prieten cu toate pisicile pe care el le mai are prin curte si cu cel de-al doilea caine, uneori boxerul urmareste si vaneaza toate ratele si alte animale de ferma pe care le prinde in zona sa de actiune. Femela de caine boxer va intra in lupta deseori cu alte femele canine, incercand sa-si impuna propria dominatie.
Daca cineva detine o femela boxer si o alta femela de la alta rasa de caini, cele doua se vor intelege foarte bine si se vor juca impreuna cea mai mare parte a timpului, totusi vor exista si lupte din cand in cand. Se spune ca numele cainilor Boxer provine din felul in care lor le place sa foloseasca labele din fata pentru a face aproape orice.
Daca observi un caine boxer atunci cand este lasat singur, vei vedea cum isi foloseste labele din fata pentru a se juca cu jucariile sale, pentru a trage de castronul de mancare si asa mai departe. Prin natura lor, cainii din rasa Boxer doresc sa te protejeze pe tine, familia ta, si casa ta. Vizitatorii cunoscuti vor fi mereu intampinati mai zgomotos. Sunt caini mereu gata de munca sau de joaca. De asemenea, acesti caini au nevoie de mult companie umana.
Se stie despre ei ca se pastreaza atletici chiar si la varste inaintate. Aceasta rasa de caini este considerata excelenta pentru paza datorita curajului sau. De altfel, cainii Boxer sunt utilizati foarte mult in munca de politie si in armata.
Dresaj Boxer
Boxerul este un caine extrem de jucaus, eneric si cu siguranta util. Aceasta rasa este extrem de loiala si cand o prietenie este formata, aceasta dureaza pentru totdeauna. Daca esti nou posesor al unui boxer trebuie sa fi foarte atent si sa ai grija ca el are nevoie de multa atentie si de un antrenament corect. Sunt caini extrem de inteligenti, ceea ce poate fi in avantajul tau cand vine vorba de antremanemt, dar de asemenea poate fi si in dezavantaj cand isi folosesc inteligenta pentru a obtine ce-si doresc.
Dresajul boxerului consta in antrenarea lui pentru a deveni caini de paza, aceasta este profesia lor principala, daca vreti. Cei care nu cunosc boxerii au tendinta de a presupune ca acestia sunt in mod natural agresivi si e de fapt nu sunt, ei de fapt pot fi mai jucausi decat multi alti caini. Datorita fizicului ferm si privirii agresive, oamenii presupun automat ca acest caine face mai mult rau decat bine. Daca nu dresezi corect boxerul s-ar putea sa ca acei oameni sa aiba dreptate.
Din cauza inteligentei lor, Boxerii pot fi foarte incapatanati, dar cand vine vorba de formare a unui boxer, aceasta poate fi un lucru foarte util. Proprietarii trebuie sa-si aduca aminte ca vor fi dati cand cand ii vor cere boxerului sa faca ceva si el te va privi in ochi spunandu-ti parca sa faci tu, el stiind ca ar trebui sa faca acel lucru, dar nu se deranjeaza, pentru ca este comod.
Principalul lucru pe care trebuie sa vi-l amintiti este sa aveti rabdare.Incepand de la 6 saptamani ar trebui sa incepeti dresajul, deoarece acest lucru il va ajuta atunci cand va creste, socializati cu el, jucati-va cu el, invatati-l. Faceti aceste lucruri intr-un mod interesant si o sa va asculte mai usor.
Principalul aspect in formarea unui boxer este socializarea. Boxerii pot fi caini foarte prietenosi, dar trebuiesc dresati pentru asta. Ei au nevoie sa se obisnuiasca cu alti caini si cu oamenii. Cel mai bun mod pentru a face acest lucru este sa fie dat la cursuri de pregatire la timpul potrivit.
Asa boxerul dumneavoastra va fi dresaj alaturi de alti caini. Cand boxerul atinge 13 – 16 saptamani este timpul pentru un dresaj de formare al boxerului. Acesta este stadiul in care va face testul pentru dominare. El o sa incerce sa va arate ca el este care domina prin faptul ca nu va mai asculta. Trebuie sa fi un lider puternic si trebuie sa ii arati ca acest tip de comportament nu se tolereaza.
Cainii boxer nu necesita o ingrijire speciala, dar necesita un antrenament consistent si consecvent. Blana sa scurta necesita o minima de ingrijire. Desi, sunt animale de companie excelente, cainii din rasa Boxer au tendinta de a se lupta intre ei, in special daca celalalt Boxer este de acelasi sex. Cea mai mare problema in ceea ce-i priveste pe Boxer-i este frecventa crescuta a cancerului in comparatie cu alti caini de rasa.
Boli Boxer
Epilepsia este o afectiune a sistemului nervos care se dezvolta intre varsta de 2-5 ani. Discopatia intervertebrala este o afectiune ce implica discurile vertebrale situate intre vertebre. Cainii afectati prezinta durere. In cazuri grave, severe se poate produce paralizia membrelor posterioare. Dilatatia cardiaca este o afectiune cardiaca care are ca rezultat marirea, subtierea muschiului cardiac ce formeaza peretii inimii. Mastocitoamele sunt tumori maligne care se pot dezvolta atat la nivelul pielii, cat si in organele interne.In plus, desi acestea nu apar foarte frecvent, urmatoarele afectiuni au fost de asemenea, relatate: Hiperadrenocorticismul este o tulburare care afecteaza glandele adrenale (suprarenale). Cand sunt supraactive, glandele adrenale secreta in exces cortizol, producand starea de boala. Criptorhidismul este o tulburare manifestata prin lipsa migrarii unuia sau a ambelor testicule in scrot. Hipotiroidismul apare atunci cand glanda tiroida nu functioneaza adecvat. In lipsa unei cantitati suficiente de hormon tiroidian, imbolnavirea se poate produce. Axonopatia progresiva este o boala degenerativa a sistemului nervos, care multumita eforturilor crescatorilor de Boxer, este astazi, rara. Cainii Boxer este predispusi diferitelor tumori si cancere, afectiunii oculare cherry eye, demodeciei, atopiei, acneei, surditatii si incontinentei urinare.Durata medie de viata a Boxer-ului este de 9-10 ani.
:format(jpeg):quality(80)/http://descopera.ro/wp-content/uploads/2012/09/10113830/1-iepure-mlastina.jpg)
:format(jpeg):quality(90)/http://descopera.ro/wp-content/uploads/2017/01/16076012/1-vbcb.jpg)
:quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2016/11/vulpe-2.png)
animalutul meu 